Amintirile – un dor necontenit… de tine însuţi, cel de altădată, de clipe dulci şi oameni scumpi

nti_0621Acum doi ani, un Restart al laptopului din casă s-a lăsat cu multe lacrimi. Pierdusem tot! Toate pozele cu familia noastră. Cel mai dureros a fost că s-au şters toate fotografiile şi filmuleţele video cu Dragoş – de la maternitate şi până în acel moment: primul scâncet, primul zâmbet, prima ţocăială de la sânul meu, primul dinte, primii paşi etc, etc… Bine că aveam un obicei în primul său an de viaţă să adun, în fiecare lună, cele mai semnificative imagini, să merg să le tipăresc în oraş şi să le pun în albumul lui. Puţine, ce-i drept, dar ung sufletul măcar astea atunci când mă apucă dorul, sau când vreau să fac comparaţie între Dragoş (cel de acum 5 ani, bebeluş) şi Horaţiu (cel de acum)…

Această întâmplare nefericită m-a învăţat să pun preţ pe fiecare amintire şi să n-o las să se piardă prin calculator, telefon. Şi tot de atunci ne-am încetăţenit  un obicei în familie, ca măcar o dată pe an să ne răsfăţăm cu o sesiune foto profesionistă (costă câteva sute de euro, dar se merită). Şi ce ne place şi mai mult e că, pe lângă stickul cu poze, fotograful ne oferă în dar o fotocarte cu pozele noastre.

Buuun, dar ce fac cu cele câteva sute de imagini din aparatul nostru şi cu cele peste 3000 de poze din telefon (în care se ascund, de altfel, instantanee zilnice, imagini neretuşate care înfăţişează naturaleţea fiecărei ghiduşii a bebeluşului, a copilului mai mare)? Noroc de faptul că acum o lună am aflat de existenţa unui site extraordinar  – http://www.celebook.md – pe care poţi să-ţi creezi propria fotocarte cu pozele care ţi-s mai dragi  – mană cerească pentru cei care, la fel ca şi mine, preţuiesc amintirile şi ar vrea să le prelungească viaţa cât mai mult. Acum nu trebuie să adun pozele pe stick, să las copilul în grija bunicii şi să merg în oraş să le tipăresc. Le pot înveşnici, foarte uşor, de acasă, adunându-le într-o fotocarte pe care apoi o primeşti la uşă.

nti_0554

Celebook.md, welcome to my life!

Când am primit în dar această fotocarte cu cele mai dulci momente din primele 6 luni de viaţă ale bobocelului Horaţiu, nu trecea nicio seară în care, împreună cu toată familia, să nu răsfoim de câteva ori albumul… Aşa, în loc de povestea de seară…

nti_0592

 

nti_0695Apropo, pentru tine, cel care te-ai „osândit” să citeşti aceste gânduri înşirate aici, celebook.md te premiază!!! Da, da! Îţi oferă cadou 20 de pagini extra dacă te decizi să-ţi faci o fotocarte.

Uite codul: AURA20

Mai departe e foarte simplu:  introduceţi codul la rubrica „Cod promoţional”,  apăsaţi butonul „Aplică”, iar suma comenzii se va recalcula automat. Apoi puteţi liniştiţi să vă finalizaţi plasarea!

Codul este valabil până pe 23.01.2017

Nu vă fie milă să investiţi în amintiri!

nti_0618

nti_0585

nti_0574

fsaf

Mioriță laie-bucălaie… te-au înjunghiat, dar încă nu te-au jupuiat… 


Părinții noștri și-au petrecut tinerețea luptând pentru ca noi să avem o viață mai bună când vom crește mari. Acum, noi avem copiii noștri și tot Continuăm să luptăm, și să luptăm de la o campanie la alta pentru aceleași idealuri, pentru o viață decentă, pentru o elită politică de care să nu ne fie rușine, pentru un președinte care să ne reprezinte cu mândrie în lume, în fine – pentru ca să avem o țară ca afară… Dar parcă e blestemată țara asta și fără pic de noroc, zău!! 

Cetățenii Moldovei vor continua să trăiască în doua lumi diferite: dictatorul – împreună cu imperiul său – președinte, prim-ministru, speaker și toți subordonații lor vor trăi europenește, vor mânca bine și sănătos, se vor îmbrăca cool și își vor crește copiii regește. 

Noi, restul prostimii, care trăim într-o altă lume decât ei și care știm să îndurăm dezamăgiri, Tristețe, nedreptate, vom continua să înghițim tot soiul de mârlănii, vom privi neputincioși la actele de corupție, ne vom petrece rudele în țări frumoase, dar străine și le vom aștepta cu dor la Aeroport la fiecare sărbătoare, vom achita datoriile încetișor, vom întoarce miliardul, vom sta frumos și le vom admira luxul din casele și apartamentele uimitoare cu saună, garderobă cât un Mall, frigidere doldora de bucate etc, etc…  Și iată așa ne îngropăm și tinerețea noastră luptând cu morile de vânt și cu cei mai mari idioți ai națiunii… 

Unii, în special cei în vârstă (că eu mă duc la biserică doar la botez, cununii și înmormântări… În rest îl port pe Dumnezeu în suflet și mă rog în gând) vor continua să meargă la biserică să-și împartă pensia sau banii trimiși de copiii lor de peste hotare cu aferiștii cu cruci de aur și argint la gât (cu excepția unor preoți cu adevărat dedicați slujirii Celui de Sus)… Ori mie mi-a creat o repulsie extraordinară în această campanie 50Cent de Bălți, alias Marchel Latifundiarul. 

Ne vor arunca și nouă câte un os, deși muncim mai mult decât ei, iar banii obținuți onest se adună greu în pușculiță. Dar noi, miloșii, nu putem rămâne indiferenți la necazurile moldovenilor și, în locul celor responsabili, ne împărțim osul cu cei mai triști. Ne vom face în continuare griji pentru copiii care dorm prin ruinele Hotelului Național, vom demara campanii de ajutorare a familiilor sărace, vom contribui la salvarea celor bolnavi de cancer…

Cu toată Tristețea asta așternută pe chipurile noastre, rezultatele arată clar că Maia Sandu a câștigat și oamenii inteligenți ai acestei țări au ieșit învingători. Diferența de 5% e Gramul de fraudare pe care L-au putut face în agonia și disperarea care i-a cuprins… Au scuipat în tații, mamele, frații și surorile noastre de peste hotare doar ca să-și ducă lucrarea la bun sfârșit, de frică să nu zacă în subsolurile Penitenciarului 13. Dar sper că până finisează construcția noului penitenciar care li-i în plan, să se schimbe mentalitatea moldovenilor. DIASPORA, te sărut pe suflet!!!  

Cu riscul de a fi judecată răutăcios, cred că la victoria lui Dodon au contribuit fooooarte mult colegii noștri jurnaliști de la cele 5 posturi TV care aparțin lui Moș Gerilă (sper să aibă pe conștiință acest eșec). 

Apropo, dragi copilași ai Moldovei, știți adresa lui dedu din acest an? Da, da, aia de pe strada Cantemir. Să nu confundați cumva: pe strada Iorga stă ștrumful Dodon. 

Putere de femeie..

image

Înduioșătoare imaginea asta… O îmbrățișare care pare să transfere bobul de înțelepciune, bunătate și răbdare al unei femei cu părul nins, cu mâinile gârbovite de muncă, cu zbuciumul vieții ascuns în fiecare cută de pe față, către o altă femeie, pornită să înfrunte balaurul cu 7 capete (sau poate mult mai multe) din turnul… de veghe.
Maica cu privirea caldă ce acționează ca un calmant, cred că este acea picătură necesară de curaj, validare și putere care ar putea ambiționa o femeie să facă tot ce-i stă în putință pentru a întoarce cârma acestui stat înainte de a se izbi de iceberg și de a se scufunda cu tot cu principii, valori și stabilitate…
În numele semenilor de vârsta ei, bătrânii orfani cu ochii izbitor de triști, pentru care dorul de copii, de mângâierile și chiotele nepoților lor este mai mare decât lipsurile, Anna, femeia din spatele unui lider de succes, îi încredințează, parcă, toate grijile celeilalte femei, care are, la rândul ei, sprijinul și susținerea acelui bărbat puternic crescut de Anna.
Eu nu sunt expert politic, nu dau sfaturi și nu tin seminare motivaționale, dar cred că e timpul să ne dezbăierăm de naftalinele politice, să-i facem mici de tot pe cei care concep cursa electorală ca pe o platforma de promovare (că în fond ei sunt conștienți că nu vor câștiga, la fel cum procedează unii artiști la Eurovision) – un fel de Moldovision, să facem în așa fel ca bătrânețile părinților noștri să nu mai fie un blestem, să ne creștem copiii în brațe, nu pe Skype sau la telefon, iar străinătatea să o gustăm doar din călătorii și vacanțe cu familia.
La 30 Octombrie vreau să demonstrăm, înaintea americanilor, că femeile pot conduce lumea!

Cum ar fi ca președintele țării să trăiască din mila oamenilor?

image
V-ați pus vreodată așa întrebare? Da’ chiar, ce-ar fi ca în fiecare duminică, la ora 11:00, să ne adunăm în fața hotelului Codru, la intrarea în parc și, în funcție de realizările pe care le-a avut timp de o săptămână, să-i aducem câte un pachet, care și ce poate: o mână de orez, o pereche de pantaloni, papuci de casă și pentru întâlniri oficiale, fructe, legume etc, tot ce vă lasă inima. A? Oare el se ascunde sub plapumă de rușine, vărsa vreo lacrimă, sau îi stau în gât cumva bucatele pregătite de bucătarul personal dupa ce citește (îmi place să cred că mai și citește), sau vede la televizor poveștile uluitoare ale familiilor nevoiașe? Nu-l strânge în spate când aude că un tată își hrănește copiii cu „nimic” uns pe o pâine dată de pomană de vreo vecină? Da nu-l doare sufletul când află că „trei frați din Fârlădenii Vechi mănâncă porumb de pe deal și umblă desculți și dezbrăcați” (http://unica.md/mama-si-copilul/dezvoltarea-copilului/trei-copii-frati-intre-ei-traiesc-intr-o-saracie-lucie-alaturi-de-mama-lor-haideti-sa-ajutam-si-sa-le-oferim-micutilor-un-dram-de-bucurie-suflet/). Sau ca alți trei frați lăsați de mamă în grija bunicilor bătrâni și bolnavi se încălzesc iarna cu bețe de floarea-soarelui pe care tot ei le strâng de pe câmpuri… Domn’ președinte, nu vă zgârâie urechile așa un titlu: „Trei copii într-un sicriu…”? (http://www.zdg.md/editia-print/social/trei-copii-intr-un-sicriu-doi-parinti-si-un-dosar-penal). Da, e vorba de cei trei băieței de 5 ani, 3 ani și de doar 1 an uciși de tatăl lor în vara acestui an. Știți de ce se ajunge la așa situații? Din disperare, din neajunsuri, din sărăcie… Departe de el așa povești, nu? De ce?
Pentru că atunci când te întrețin un milion de moldoveni (sau câți o mai fi rămas oficial în țară), când ai doctor personal, locuință oferită de stat, reședință la Condrița și vilă la Holercani, tu, care nu mergi prin țară decât la vreo invitație de banchet prin beciuri de lux, și te plimbi, înconjurat de pază, în mașini cu geamurile umbrite, nu vezi nimic și îți vine greu să crezi că dincolo de ” împărăția ta”, se întâmplă lucruri groaznice. Nici nu-ți imaginezi că pe lângă gropile de gunoi trăiesc familii întregi, că tomberoanele sunt sursa de existența a multor copii ai străzilor… Că în timp ce tu mănânci de trei ori pe zi călduț și sănătos, într-o zare de sat stau 3 copii orfani de tată, flămânzi, dezbrăcați și înghețați..
Buuuun. Unii veți spune că nu trebuia să-i facă mama (care, apropo, e însărcina iar). Dar ce vina au copiii? Cu ce au greșit ei că au apărut pe lume în așa familii și sunt obligați să îndure și să crească în asemenea condiții? Până la urmă, din mila oamenilor, mai ales a mamelor care se solidarizează să-i ajute, vor crește ei mari. Dar de ce calitate vor fi acești oameni și cât de utili vor fi societății atunci când vor crește, dacă ei s-au hrănit doar cu sărăcie, neajunsuri, nu știu de școală, de studii superioare? Clar, cresc „păstoriți” de actuala guvernare…
Dar câte astfel de cazuri sunt în RM…
Sincer, cu multe noduri în gât și cu șervețelele în mână citesc asemenea articole. Nu mai zic cât de mult mă afecta emoțional când filmam astfel de reportaje… De fiecare dată când îmi hrănesc baieții, sau mă așez eu la masă, mă gândesc automat la copiii pe care i-am cunoscut în diverse circumstanțe și îmi pun un car de întrebări: oare ei au mic dejun, știu ce-i ăla prânz sau cină caldă, își spală mâinile înainte de masă, le citește cineva vreo poveste seara, stiu ce-i ăla lego, puzzle, au și ei personaje preferate din desene așa cum au micuții noștri? Bănuiesc că doar au auzit de cuvântul „televizor” și că nu l-au privit niciodată…
Ok. Vă întrebați, probabil, de ce raportez toate astea la președintele țării, că el nu are mari atribuții. Dar de ce puținele decizii care țin de el, le ia greșit și tot la comandă? Mă refer la ultimul act semnat, care ne îngroapă în datorii pe noi, copii și copiii copiilor noștri?
În locul lui Timofti (mi s-a pus acum pata pe el – că numai cheltuială aiurea avem cu el pentru întreținere – și că realizez că i se încheie mandatul și n-a făcut nimic memorabil pentru țara asta, dar nemulțumirea și indignarea sunt valabile pentru toți penalii, lingăii și escrocii care populează Parlamentul, Guvernul și alte instituții „mulgătoare”), aș fi făcut pe lângă reședința de la Condrița un centru de plasament sub patronajul președinției și aș fi oferit adăpost, bucate calde și câte un strop de educație copiilor nevoiași, mamelor solitare etc. La batrâneți grele, măcar ăștia ți-ar fi aprins câte o lumânare de sănătate, domn’ președinte…
Bineee.. Veți spune că Timofti nu a fost ales de popor, așa că „are grijă” de cei care l-au ales și de propria-i persoană.
Dar pentru că de aceasta dată președintele va fi ales de popor, de noi – mame, tați, fii, bunici, unchi și mătușe, haideți să-l alegem cu rațiune, ca să nu ne mai trateze ca pe niște animale. Să avem grijă să nu mai întronăm vreo rață surdo-muto-chioară care nu iese din coteț tot mandatul, dar nici de ORL-iști nu avem nevoie…

O carte cumpărăm, un cântec ascultăm, un suflet salvăm!

efim 8  Zilele trecute am cunoscut un băieţel – fenomen. Se numeşte Efim, are 7 ani şi este din Bulboaca, Ialoveni. Pare un copil normal la prima vedere, mereu cu zâmbet pe buze şi fericit, dar chinurile prin care a trecut de când a venit pe lume nu pot fi redate în cuvinte. La naştere a fost diagnosticat cu paralizie cerebrală infantilă… Un diagnostic mult prea dur pentru o fiinţă care abia a văzut lumina zilei şi care nu a făcut niciun rău lumii. Părinţii au făcut până şi imposibilul pentru a-şi reabilita cât de puţin primul copil atât de aşteptat, dorit şi învăluit în toată dragostea pe care o emană o mamă şi un tată. Cu pruncul în braţe au trecut pragul a zeci de instituţii medicale în căutare de soluţii. Din puţinul pe care-l aveau îi cumpărau micuţului medicamentele necesare, dar şi dispozitive speciale care să-l ajute să se deplaseze. Mare a fost mirarea şi bucuria când la 5 ani Efim a făcut primii paşi. Iar acum, vă vine sau nu să credeţi, din marea lui dorinţa de a merge şi de a descoperi lumea din jur, practic tot timpul aleargă. Tatăl său i-a meşterit o bicicletă specială cu care merge toată ziua. Îi place foarte mult să joace fotbal. Mai are doi frăţi mai mici: gemenii Iulia şi Nicolae, care joacă un rol semnificativ în dezvoltarea lui. Cu ajutorul lor merge la grădiniţă în fiecare zi, dar acolo nu-l primesc mai mult de 2 ore. Tot împreună cu ei va merge şi la şcoală în acest an. Dorm toţi trei pe un pat, pentru că au o situaţie materială precară, doar tatăl lucrează, la construcţii. Din partea statului nu primesc niciun leu. Şi ştiţi de ce? Pentru că în casa în care stau cu chirie au televizor şi frigider.

Haideţi să-l ajutăm noi pe Efim să ducă o viaţă normală. Nu, nu are nevoie de operaţii costisitoare peste hotare, de haine scumpe sau de telefon de ultimă generaţie. El are nevoie de un pat ortopedic, în care să doarmă fără a fi constrâns de ceilalţi doi fraţi ai săi şi mai are nevoie de sprijinul nostru pentru următoarea perioadă de reabilitare. efim 3 efim 6

Special pentru Efim, pe 26 mai, la Summit Events, sala Roşie, ora 18:00, va avea loc o serată de caritate cu vânzare de cărţi. Cel care va întreţine atmosfera cu muzică folk şi cu destăinuirile sale de viaţă va fi îndrăgitul interpret Iurie Sadovnic. Biletele le puteţi procura la casele Filarmonicii Naţionale. Vă aştept cu drag să ne relaxăm frumos şi să facem fapte bune!

Enrico Nunziata, un ambasador de 5 stele

enrico 2În această ediţie, la rubrica „Oameni de 5 stele” mi-am îndreptat atenţia pe o personalitate marcantă și un om cu o sensibilitate deosebită faţă de artă. În ciuda programului încărcat, ştie să îmbine cu mare chibzuinţă profesia de diplomat cu cea de artist, sportiv şi simplu cetăţean. Provine dintr-o ţară care găzduieşte peste 100 de mii de moldoveni şi cu care avem multe în comun: rădăcini latine şi culturi asemănătoare. Vă invităm să cunoaşteţi principiile de viaţă, pasiunile şi visele ambasadorului Italiei în Republica Moldova, Enrico Nunziata.

Într-o după-amiază însorită de mai, l-am provocat pe Excelenţa sa, Ambasadorul Italiei în Republica Moldova, Enrico Nunziata, la o discuţie cordială. O oră a fost prea puțin însă destul să aflu câte ceva din povestea lui de viaţă. M-am convins de faptul că oamenii frumoşi la chip şi suflet se nasc în cele mai surprinzătoare colţuri ale pământului.
ENRICO NUNZIATA: „M-am născut într-unul din cele mai frumoase oraşe din Italia şi probabil şi din lume. În Napoli. Probabil toată lumea a auzit de acest oraş din sudul Italiei, care se învecinează cu Vezuviul, cu splendida coastă Amalfi şi cu insulele Capri.”

Şi-a început cariera ca voluntar diplomatic în cadrul Ministerului de Externe din Italia. Apoi, succesele l-au propulsat pe scara ierarhică a profesiei sale ajungând diplomat în Africa şi Albania, iar timp de 7 ani fost consul în Moscova. Propunerea de a veni ca Ambasador în Republica Moldova i-a convenit din prima.
ENRICO NUNZIATA: „Cunoşteam multe lucruri despre relaţia Moldova – Uniunea Europeană, Moldova – Rusia, aşa că atunci când am venit aici, eram deja bine pregătit.”

În cei doi ani petrecuţi în ţara noastră a reuşit să ne descopere cultura, tradiţiile, bucătăria şi chiar a găsit multe asemănări cu ţara sa de provenienţă.
ENRICO NUNZIATA: ” Faptul că avem origini latine contează foarte mult. Rădăcinile lingvistice comune arată că avem un bagaj cultural comun, european. Am reuşit să vizitez multe zone ale Moldovei. Am fost în nordul ţării și la sud. Îmi place foarte mult natura. Până şi peisajele mi-au părut asemănătoare cu cele din Italia.”

Printre vizite, conferinţe şi mese rotunde, Enrico Nunziata reuşeşte să se şi relaxeze. Și o face altfel decât alții. Merge la lecții de canto pentru că vrea să pătrundă în tainele muzicii, joacă şah, face yoga, sau pictează.

ENRICO NUNZIATA: „Îmi place să pictez. Este o pasiune pe care o deprind din ce în ce mai bine. Îmi place să experimentez o tehnică nouă, mixtă. Nu fac doar pictură clasică. Sunt mai mult atras de curentul artistic avangardist, contemporan.”

Pasiunile sale însă nu se încheie aici. Ambasadorul are o colecţie numeroasă și… valoroasă de bibelouri.
ENRICO NUNZIATA: „Această pasiune a apărut când eram în Rusia. Îmi place să colecţionez bibelouri din ceramică de factură sovietică şi care, apropo, se găsesc şi aici, în Moldova.”

De aproape un an, ambasadorul învaţă intens limba română şi se pare că-i reuşeşte… chiar și mai bine decât altora.
ENRICO NUNZIATA: „Este foarte aproape de limba italiană şi nu este dificil pentru mine să înţeleg.” (vorbeşte în română)
Cât despre relaţiile moldo-italiene, Enrico Nunziata susţine că legăturile dintre cele două popoare sunt pe cât se poate de strânse. În prezent, circa 300 de italieni îşi desfăşoară activitatea în ţara noastră. În schimb, numărul moldovenilor găzduiţi de ţara celor 7 coline este de aproape 100 de mii. Majoritatea dintre ei au fost atraşi de nivelul înalt de trai din Italia, de stabilitatea economică și financiară şi de oportunităţile pe care le oferă o ţară europeană. Ambasadorul speră că într-o bună zi Moldova va fi membru UE cu acte în regulă, lucru ce va aduce numeroase beneficii ţării noastre.
ENRICO NUNZIATA: „O piaţă de desfacere unică, care se bazează pe patru libertăţi fundamentale: libertatea de circulaţie a produselor, a serviciilor, a persoanelor şi a banilor.
Un alt beneficiu al integrării europene este apărarea drepturilor cetăţenilor. Respectarea drepturilor şi a valorilor umane este un principiu de bază al Uniunii Europene.
ENRICO NUNZIATA: „La Mulţi Ani, Europa! La Mulţi Ani tuturor cetăţenilor europeni! „

Vă vor mulţumi atunci când vă vor auzi… Să-i ajutăm pe Victoria şi Petru!!!!

aura copii 2Petru are 4 ani, surioara lui, Victoriţa – 2 ani. Aceşti doi prunci nu au făcut niciun rău lumii de când s-au născut, dar sunt condamnaţi să sufere extrem de mult, fiind exilaţi într-o lume a tăcerii. Norocul lor a fost că Cerul le-a hărăzit o mamă luptătoare, care este în stare să meargă la capătul Pământului pentru a-şi salva micuţii. Aliona îşi creşte cei trei copii de una singură. Anul trecut a divorţat de soţ, după ce acesta a fost condamnat pentru activităţi ilegale. Cei care sunt părinţi ştiu cât de greu se creşte un copil, mamele ştiu cum se aduc pe lume… Şi după toate astea să mai afli că doi dintre copiii tăi nu-ţi aud cuvintele de dragoste, nu aud poveştile bunicii, nu aud foşnetul frunzelor, sau cântecele păsărilor… E o tragedie pentru o mamă să se simtă neputincioasă în faţa suferinţei copiilor ei, să nu-i înţeleagă ce vor, să nu ştie ce-i doare.

Vă îndemn, în săptămâna luminată, să fim milostivi, să facem fapte bune şi cu eforturi comune să le dăm acestor doi îngeri posibilitatea de a păşi în lumea sunetelor! Petru şi Victoria au nevoie de un implant cohlear care costă în jur de 20 de mii de euro fiecare. Operaţia poate fi realizată în ţara noastră. O astfel de intervenţie de succes (prima de acest gen din ţara noastră) a fost făcută pe 11 aprilie 2014. La un an de la operaţie, eroina reportajelor Jurnal TV, Nicoleta Huţă, aude la fel ca noi, ba chiar spune poezii şi cântă deja. Mama, bunica şi bunicul ei sunt în culmea fericirii… Deci, se poate!

IMG_6850 IMG_6852

Visez la clipa în care voi realiza un reportaj cu Petru şi Victoria în care şi ei să ne vorbească la microfon, să ne cânte, să danseze şi să ne spună cât de mult se bucură de copilărie şi de viaţă!

Puteţi contribui la ajutorarea pruncilor expediind un sms cu textul „Petru si Victoria” la numărul 5063 (doar abonaţii Moldcell), sau puteţi dona în conturile bancare pe care le găsiţi în linkul de mai jos (unde puteţi afla şi povestea integrală a familiei). Împreună le putem schimba destinele! În 2015 Jurnal TV dăruieşte lumină şi învie speranţa!

http://jurnaltv.md/ro/news/2015/4/4/daruieste-lumina-invie-speranta-10111285/#3

Erau chiar ei… cei doi copii abandonaţi de mama şi în vara 2013…

11067535_949188678438076_105172813_oIeri m-a cutremurat şi m-a emoţionat o ştire: cum că doi copii de 2 şi 3 ani au fost găsiţi desculţ, dezbrăcaţi şi îngheţaţi în scara blocului. Imediat mi-a fugit gândul la Maxim şi Cătălina, doi copii pe care i-am cunoscut în iunie 2013. Şi nu m-am înşelat. Erau chiar ei… Mi s-au perindat prin minte imediat toate serialele din filmul vieţii lor de până acum la care am luat şi eu parte şi am început să-mi imaginez din nou cât de mult suferă aceşti copii şi că, deşi i s-a dat de câteva ori şansa mamei lor de a-i lua acasă, micuţii aşa şi nu ştiu ce înseamnă să fii copil alintat de mama, mângâiat de mama, hrănit şi spălat de mama… Că tatăl i-a părăsit demult… Şi acum un an şi jumătate micuţii fuseseră abandonaţi de mama lor în casă.  Alertaţi de ţipetele lor, vecinii au chemat poliţia care i-a dus la Urgenţă cu picioruşele opărite, însetaţi, flămânzi şi ambii cu pneumonie. Pentru că de 5 zile nimeni nu se interesa de ei, am făcut un reportaj extrem de dureros atunci. A doua zi mai mulţi oameni s-au oferit să le ducem daruri la spital: mâncare, lapte praf, scutece etc. Mama a văzut reportajul, a emoţionat-o până la lacrimi şi a venit să-i ia acasă. A făcut tot ce i-au spus responsabilii de la CCF Moldova (a scos toată mizeria din casă, a pus tapete, a vopsit etc) numai ca să-i ia acasă. Eu am continuat să o sun, să o încurajez.  Într-o zi un om de afaceri turc s-a oferit să ajute pe cineva şi l-am îndreptat către acest caz. L-a mişcat povestea copiilor. Le-a cumpărat a doua zi două paturi frumoase, tocmai scoase din fabrică şi i-a promis mamei, că dacă are grijă de ei, lunar îi va cumpăra mâncare. Şi îi aducea omul produse, doar că era nevoit să pună pungile la uşă, mama nu deschidea, probabil era sub influenţa alcoolului. Pentru că nu s-a responsabilizat, iar Maxim şi Cătălina aşa şi nu primeau grijă şi atenţie din partea mamei, cei de la drepturile copiilor au dus micuţii la un Centru de Plasament. Mama şi-a revenit din nou şi i-a luat acasă…. ca peste un timp să privim din nou ştiri la televizor că „doi copii au fost găsiţi abandonaţi în scara blocului”. Acum Maxim şi Cătălina sunt plasaţi într-un centru pentru copii, iar mama, mai mult ca sigur, va fi decăzută din drepturile părinteşti (aşa mi-au spus cei de la CCF Moldova)…

Stau şi mă gândesc acum ce nedreaptă e viaţa asta… Unii dau milioane pentru ca să aibă un odoraş, să le aducă fericire în casă şi să dea un sens vieţii, cei care au copii, îşi bat joc de ei, le amărăsc viaţa şi-i fac să regrete că s-au născut pe acest pământ.

Săptămâna viitoare vreau să merg să-i vizitez şi să le fericesc un pic existenţa, pentru că sunt doi copii care mi-au pătruns în suflet de cum ne-am cunoscut prima dată la spital… Şi la cât de chinuiţi erau atunci, vă spun cu toată sinceritatea – ei tot timpul zâmbeau, eu plângeam…  Cine mai merge în vizită la casa de copii?

Ludmila Prodan – poliţistă, artistă şi dirijor în casă

DSC_0035 Ludmila Prodan este maior şi conducător de cor la serviciu, mamă şi soţie acasă. Lucrează în cadrul ministerului de interne de aproape 20 ani, iar în prezent este director artistic şi prim-dirijor al ansamblului „Credo”. În spatele titulaturii de militar şi de poliţistă care-şi pune la punct cu fermitate subalternii se ascunde de fapt o femeie cu suflet de aur.

Ludmila Prodan este o femeie sensibilă şi fragilă, dar în acelaşi timp fermă, şi de o mare forţă sufletească şi fizicã. Aceste calităţi au ajutat-o să reuşească să obţină tot ce îşi poate dori o femeie de la viaţă: o familie, o profesie de succes şi liniştea interioarã de om împlinit. Nu a ajuns întâmplător în funcţia de conducător de cor. Are talentul artistic în sânge, fapt demonstrat de pozele din copilărie pe care le păstrează. Aproape în fiecare imagine apare alături de sora ei Natalia Proca cu microfonul, sau cu toba în mână. Din 1996 face parte din corul „Credo” alãturi de care a evoluat pe diverse scene ale lumii. De fiecare dată erau primiţi cu admiraţie şi erau scăldaţi în aplauze.
LUDMILA PRODAN: „Cu corul am călătorit în multe ţări. Şi în Elveţia, Germania, Bulgaria, Belorusia, Ucraina, Olanda, marea Britanie, Malta. Corul este laureat a 25 de concursuri internaţionale. Am fost distinşi cu 9 medalii de aur şi 7 de argint. Este o mândrie pentru corul Credo.”

S-a convins că publicul de peste hotare apreciază arta corală mai mult decât cel de acasã. Membrii ansamblului Credo i-au făcut pe străini să îndrăgească nespus de mult şi muzica noastră populară.
Ludmila Prodan a ştiut cum să-şi tranforme subalternii în prieteni. Mai mult decât talentul pe care-l au, artista apreciază la colegii ei omenia.
LUDMILA PRODAN: „În primul rând suntem oameni, apoi suntem muzicieni, sau de altă profesie. Ţin foarte mult la ei, sunt bravo, sunt profesionişti, ştim foarte bine să ne organizăm să ne mobilizăm la concerte.”

Pentru o perioadă, a fost pânã şi dirijor al corului de preoţi, dar spune că este totuşi mult mai uşor să lucreze cu militarii. Ludmila Prodan poartă cu graţie şi eleganţă uniforma de poliţistă, iar colegii de serviciu o apreciază la maxim pentru talentul şi devotamentul ei.
E împlinită în plan profesional, dar cea mai mare bucurie din viaţa doamnei maior o reprezintă familia. Alcãtuitã din militari şi muzicieni , pentru că soţul doamnei Ludmila este militar în rezervă, iar feciorul cântă în orchestra prezidenţială.

http://www.jurnaltv.md/ro/news/2015/3/8/ludmila-prodan-politista-si-artista-10103570/#2

Tudor Ungureanu, bardul numărul unu al Moldovei

tudor-ungureanuEste un artist înnăscut, rapsod şi lăutar. Cântă la zeci de instrumente şi păstrează cu sfinţenie portul şi datinile strămoşeşti. Se consideră un nepot viteaz al lui Ştefan cel Mare şi spune că atât cât va trăi pe acest pământ va ține strajă la hotarele Căprianei cu naiul şi cobza în mână. Astăzi, la rubrica „Oameni de 5 stele” cântăm şi depănăm amintiri împreună cu maestrul Tudor Ungureanu.

Cu sunete fermecate de nai. Aşa ne-a întâmpinat Tudor Ungureanu în Căpriana lui dragă. Nu mai ţine minte câţi ani avea când a început să cânte prima dată. Dar e sigur că pasiunea pentru muzică o are de la unchiul său. Primul instrument la care a cântat a fost armonica. Până să ajungă pe scena mare, pe la 4-5 ani evolua ca un adevărat artist… pe la crâşme.

TUDOR UNGUREANU: „Ştiam că, aha, Moş Ion Pietroaie a dat cep la un butoi de Sfânta Maria. Şi mă luau de mânuţă, cu armonica şi plecam la crâşmă. Mă aşezau pe un scaun înalt, îmi dădeau armonica şi cinsteau cu paharul cel mare, pe mine cu cel mic. Cât aş da să mă fi filmat cineva atunci.”

Apoi a învăţat să cânte la baian şi tot de la o vârstă fragedă şi-a improvizat un ansamblu. A început apoi să facă mare chef pe la petrecerile din sat.

T.U.: „Eu aveam banii mei. 20 de ruble cântam cumătria, vă daţi seama, pe un frig de 40 de grade.”

S-a pornit să studieze economia, dar la îndemnul unui prieten a ajuns student al Institutului de Arte.

T.U.:”Păi, dacă mergeam la comerţ poate eram milionar, sau eram şi eu printr-o puşcărie, sau poate eram deja lichidat de mafie. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să mă rup de la pământ, de la Căpriana.”

În anii 80 a devenit membru al ansamblului „Tălăncuţa”, iar de atunci muzica folclorică, tradiţiile şi obiceiurile naţionale au devenit principalele sale arme de luptă pentru apărarea neamului.

T.U.:”Vedeţi, marea revoluţie spirituală s-a început de la acele tălănci, clopoţei de deşteptare naţională ale lui Andrei Tamazlâcaru.”

Cu 30 de ani în urmă a fondat ansamblul „Ştefan-Vodă” şi tot de atâta timp cântecele haiduceşti și melodiile de dor şi jale răsună pe toate scenele lumii. În curând vor organiza un mare spectacol aniversar, care din păcate va fi şi ultimul. Artistul este supărat că, în ciuda solicitărilor făcute, practic niciodată nu au fost sprijiniţi de autorităţi.
T.U.: ” S-ar putea să fie marele spectacol şi ultimul în spaţiul acesta. Dacă vă spun că la 30 de ani sediul nostru e într-un microbuz. Instrumentele le păstrăm la Sergiu Tătaru.”

De zeci de ori pe an sunt invitaţi să cânte în România. Bădia Tudor a primit chiar propunerea de a se muta cu traiul la Târgu Neamţ. A refuzat pentru că, spune artistul, vrea să pună umărul la păstrarea identităţii noastre naţionale.

T.U.: ” Sunt nepotul lui Ştefan cel Mare, de aceea am rămas strajă la hotare, înarmat până în dinţi cu straista plină de instrumente. Fraţilor, dacă nu o să avem cultură pe această palmă de pământ, identitatea o să ne-o pierdem. Pentru ce mai trebuie apă, canalizare dacă nu o să rămână neam din viţa lui Ştefan pe aici.”

Cântă la caval, fluier, tilincă, cobză, nai şi multe alte instrumente, iar doinele, baladele şi cântecele strămoşeşti nu sună nicăieri mai bine ca în casa lui Tudor Ungureanu.

T.U.: „Nici ploaia, nici vântul, nici Vanea cu tancul, nu ne distruge arta, cultura, baladele şi doinele noastre.”

Surpanumit bardul numărul unu al ţării, Tudor Ungureanu are vise cât duce carul. Vrea să facă un muzeu de instrumente muzicale şi să-şi transforme satul de baştină într-un centru cultural.