Erau chiar ei… cei doi copii abandonaţi de mama şi în vara 2013…

11067535_949188678438076_105172813_oIeri m-a cutremurat şi m-a emoţionat o ştire: cum că doi copii de 2 şi 3 ani au fost găsiţi desculţ, dezbrăcaţi şi îngheţaţi în scara blocului. Imediat mi-a fugit gândul la Maxim şi Cătălina, doi copii pe care i-am cunoscut în iunie 2013. Şi nu m-am înşelat. Erau chiar ei… Mi s-au perindat prin minte imediat toate serialele din filmul vieţii lor de până acum la care am luat şi eu parte şi am început să-mi imaginez din nou cât de mult suferă aceşti copii şi că, deşi i s-a dat de câteva ori şansa mamei lor de a-i lua acasă, micuţii aşa şi nu ştiu ce înseamnă să fii copil alintat de mama, mângâiat de mama, hrănit şi spălat de mama… Că tatăl i-a părăsit demult… Şi acum un an şi jumătate micuţii fuseseră abandonaţi de mama lor în casă.  Alertaţi de ţipetele lor, vecinii au chemat poliţia care i-a dus la Urgenţă cu picioruşele opărite, însetaţi, flămânzi şi ambii cu pneumonie. Pentru că de 5 zile nimeni nu se interesa de ei, am făcut un reportaj extrem de dureros atunci. A doua zi mai mulţi oameni s-au oferit să le ducem daruri la spital: mâncare, lapte praf, scutece etc. Mama a văzut reportajul, a emoţionat-o până la lacrimi şi a venit să-i ia acasă. A făcut tot ce i-au spus responsabilii de la CCF Moldova (a scos toată mizeria din casă, a pus tapete, a vopsit etc) numai ca să-i ia acasă. Eu am continuat să o sun, să o încurajez.  Într-o zi un om de afaceri turc s-a oferit să ajute pe cineva şi l-am îndreptat către acest caz. L-a mişcat povestea copiilor. Le-a cumpărat a doua zi două paturi frumoase, tocmai scoase din fabrică şi i-a promis mamei, că dacă are grijă de ei, lunar îi va cumpăra mâncare. Şi îi aducea omul produse, doar că era nevoit să pună pungile la uşă, mama nu deschidea, probabil era sub influenţa alcoolului. Pentru că nu s-a responsabilizat, iar Maxim şi Cătălina aşa şi nu primeau grijă şi atenţie din partea mamei, cei de la drepturile copiilor au dus micuţii la un Centru de Plasament. Mama şi-a revenit din nou şi i-a luat acasă…. ca peste un timp să privim din nou ştiri la televizor că „doi copii au fost găsiţi abandonaţi în scara blocului”. Acum Maxim şi Cătălina sunt plasaţi într-un centru pentru copii, iar mama, mai mult ca sigur, va fi decăzută din drepturile părinteşti (aşa mi-au spus cei de la CCF Moldova)…

Stau şi mă gândesc acum ce nedreaptă e viaţa asta… Unii dau milioane pentru ca să aibă un odoraş, să le aducă fericire în casă şi să dea un sens vieţii, cei care au copii, îşi bat joc de ei, le amărăsc viaţa şi-i fac să regrete că s-au născut pe acest pământ.

Săptămâna viitoare vreau să merg să-i vizitez şi să le fericesc un pic existenţa, pentru că sunt doi copii care mi-au pătruns în suflet de cum ne-am cunoscut prima dată la spital… Şi la cât de chinuiţi erau atunci, vă spun cu toată sinceritatea – ei tot timpul zâmbeau, eu plângeam…  Cine mai merge în vizită la casa de copii?

Ludmila Prodan – poliţistă, artistă şi dirijor în casă

DSC_0035 Ludmila Prodan este maior şi conducător de cor la serviciu, mamă şi soţie acasă. Lucrează în cadrul ministerului de interne de aproape 20 ani, iar în prezent este director artistic şi prim-dirijor al ansamblului „Credo”. În spatele titulaturii de militar şi de poliţistă care-şi pune la punct cu fermitate subalternii se ascunde de fapt o femeie cu suflet de aur.

Ludmila Prodan este o femeie sensibilă şi fragilă, dar în acelaşi timp fermă, şi de o mare forţă sufletească şi fizicã. Aceste calităţi au ajutat-o să reuşească să obţină tot ce îşi poate dori o femeie de la viaţă: o familie, o profesie de succes şi liniştea interioarã de om împlinit. Nu a ajuns întâmplător în funcţia de conducător de cor. Are talentul artistic în sânge, fapt demonstrat de pozele din copilărie pe care le păstrează. Aproape în fiecare imagine apare alături de sora ei Natalia Proca cu microfonul, sau cu toba în mână. Din 1996 face parte din corul „Credo” alãturi de care a evoluat pe diverse scene ale lumii. De fiecare dată erau primiţi cu admiraţie şi erau scăldaţi în aplauze.
LUDMILA PRODAN: „Cu corul am călătorit în multe ţări. Şi în Elveţia, Germania, Bulgaria, Belorusia, Ucraina, Olanda, marea Britanie, Malta. Corul este laureat a 25 de concursuri internaţionale. Am fost distinşi cu 9 medalii de aur şi 7 de argint. Este o mândrie pentru corul Credo.”

S-a convins că publicul de peste hotare apreciază arta corală mai mult decât cel de acasã. Membrii ansamblului Credo i-au făcut pe străini să îndrăgească nespus de mult şi muzica noastră populară.
Ludmila Prodan a ştiut cum să-şi tranforme subalternii în prieteni. Mai mult decât talentul pe care-l au, artista apreciază la colegii ei omenia.
LUDMILA PRODAN: „În primul rând suntem oameni, apoi suntem muzicieni, sau de altă profesie. Ţin foarte mult la ei, sunt bravo, sunt profesionişti, ştim foarte bine să ne organizăm să ne mobilizăm la concerte.”

Pentru o perioadă, a fost pânã şi dirijor al corului de preoţi, dar spune că este totuşi mult mai uşor să lucreze cu militarii. Ludmila Prodan poartă cu graţie şi eleganţă uniforma de poliţistă, iar colegii de serviciu o apreciază la maxim pentru talentul şi devotamentul ei.
E împlinită în plan profesional, dar cea mai mare bucurie din viaţa doamnei maior o reprezintă familia. Alcãtuitã din militari şi muzicieni , pentru că soţul doamnei Ludmila este militar în rezervă, iar feciorul cântă în orchestra prezidenţială.

http://www.jurnaltv.md/ro/news/2015/3/8/ludmila-prodan-politista-si-artista-10103570/#2

Tudor Ungureanu, bardul numărul unu al Moldovei

tudor-ungureanuEste un artist înnăscut, rapsod şi lăutar. Cântă la zeci de instrumente şi păstrează cu sfinţenie portul şi datinile strămoşeşti. Se consideră un nepot viteaz al lui Ştefan cel Mare şi spune că atât cât va trăi pe acest pământ va ține strajă la hotarele Căprianei cu naiul şi cobza în mână. Astăzi, la rubrica „Oameni de 5 stele” cântăm şi depănăm amintiri împreună cu maestrul Tudor Ungureanu.

Cu sunete fermecate de nai. Aşa ne-a întâmpinat Tudor Ungureanu în Căpriana lui dragă. Nu mai ţine minte câţi ani avea când a început să cânte prima dată. Dar e sigur că pasiunea pentru muzică o are de la unchiul său. Primul instrument la care a cântat a fost armonica. Până să ajungă pe scena mare, pe la 4-5 ani evolua ca un adevărat artist… pe la crâşme.

TUDOR UNGUREANU: „Ştiam că, aha, Moş Ion Pietroaie a dat cep la un butoi de Sfânta Maria. Şi mă luau de mânuţă, cu armonica şi plecam la crâşmă. Mă aşezau pe un scaun înalt, îmi dădeau armonica şi cinsteau cu paharul cel mare, pe mine cu cel mic. Cât aş da să mă fi filmat cineva atunci.”

Apoi a învăţat să cânte la baian şi tot de la o vârstă fragedă şi-a improvizat un ansamblu. A început apoi să facă mare chef pe la petrecerile din sat.

T.U.: „Eu aveam banii mei. 20 de ruble cântam cumătria, vă daţi seama, pe un frig de 40 de grade.”

S-a pornit să studieze economia, dar la îndemnul unui prieten a ajuns student al Institutului de Arte.

T.U.:”Păi, dacă mergeam la comerţ poate eram milionar, sau eram şi eu printr-o puşcărie, sau poate eram deja lichidat de mafie. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să mă rup de la pământ, de la Căpriana.”

În anii 80 a devenit membru al ansamblului „Tălăncuţa”, iar de atunci muzica folclorică, tradiţiile şi obiceiurile naţionale au devenit principalele sale arme de luptă pentru apărarea neamului.

T.U.:”Vedeţi, marea revoluţie spirituală s-a început de la acele tălănci, clopoţei de deşteptare naţională ale lui Andrei Tamazlâcaru.”

Cu 30 de ani în urmă a fondat ansamblul „Ştefan-Vodă” şi tot de atâta timp cântecele haiduceşti și melodiile de dor şi jale răsună pe toate scenele lumii. În curând vor organiza un mare spectacol aniversar, care din păcate va fi şi ultimul. Artistul este supărat că, în ciuda solicitărilor făcute, practic niciodată nu au fost sprijiniţi de autorităţi.
T.U.: ” S-ar putea să fie marele spectacol şi ultimul în spaţiul acesta. Dacă vă spun că la 30 de ani sediul nostru e într-un microbuz. Instrumentele le păstrăm la Sergiu Tătaru.”

De zeci de ori pe an sunt invitaţi să cânte în România. Bădia Tudor a primit chiar propunerea de a se muta cu traiul la Târgu Neamţ. A refuzat pentru că, spune artistul, vrea să pună umărul la păstrarea identităţii noastre naţionale.

T.U.: ” Sunt nepotul lui Ştefan cel Mare, de aceea am rămas strajă la hotare, înarmat până în dinţi cu straista plină de instrumente. Fraţilor, dacă nu o să avem cultură pe această palmă de pământ, identitatea o să ne-o pierdem. Pentru ce mai trebuie apă, canalizare dacă nu o să rămână neam din viţa lui Ştefan pe aici.”

Cântă la caval, fluier, tilincă, cobză, nai şi multe alte instrumente, iar doinele, baladele şi cântecele strămoşeşti nu sună nicăieri mai bine ca în casa lui Tudor Ungureanu.

T.U.: „Nici ploaia, nici vântul, nici Vanea cu tancul, nu ne distruge arta, cultura, baladele şi doinele noastre.”

Surpanumit bardul numărul unu al ţării, Tudor Ungureanu are vise cât duce carul. Vrea să facă un muzeu de instrumente muzicale şi să-şi transforme satul de baştină într-un centru cultural.

Meditaţie… cu dedicaţie

aura 2Nimeni nu se poate întoarce în timp, pentru ca s-o ia de la capăt, dar oricând putem să începem să creăm un alt final. Şi aşa timpul nostru pe Pământ este limitat, ce-ar fi să-l trăim frumos, să ne atingem potenţialul, să facem fapte bune, să încurajăm, să îndrumăm, să le oferim umărul celor care au nevoie de noi, să ne transformăm în oamenii care ne-am imaginat că o să fim atunci când eram copii. E chiar atât de greu de renunţat la frustrări, invidie, la dorinţa de „a-i îngropa”, de „a-i împroşca cu noroi” pe cei care vor să-şi atingă idealurile? Şi asta în timp ce nu-ţi vezi negrul de sub fake nails? Nu văd cum această ecuaţie ar putea să nască fericire. Şi totuşi, m-am convins, sunt oameni care adoră să se hrănească cu ură şi ranchiună… Mi-e scârbă uneori… Dar aleg să gândesc pozitiv totuşi, pentru că acesta este ingredientul de baza al oricărei poveşti de succes. P.S. Funcţiile sunt trecătoare… OMENIA rămâne cea mai înaltă virtute…